Pagina principală
Expediţie fantastică de Crăciun: povestea completă a celei mai ambiţioase expediţii din ţara noastră!
3 Ianuarie 2014, 15:38
Era încă toamnă, când în redacţia noastră se spicuiau primele idei ale unei expediţii fantastice de Crăciun. „Ar fi prea frumos să ne reuşească”, ziceam noi. Să ajungem tocmai în
Laponia, acasă la Moş Crăciun, cu o maşină care să mai ducă şi scrisorile şi desenele copiilor din România şi Moldova e o idee frumoasă, dar e marcată de o mulţime de provocări care o pot zădărnici...
Pregătiri şi frământări

În primul rând, avem nevoie de o maşină cu tracţiune integrală, preferabil un SUV. E nevoie să fie suficient de spaţioasă încât să putem face faţă cu bine unei asemenea distanţe. Ar fi bine să aibă şi o rezervă bună de putere sub capotă, dar mai ales aveam nevoie de o maşină eficientă în consum, pentru că,
atunci când ai în faţă o expediţie de 10,000 km, care trece pe la Cercul Polar, fiecare zecime de litru adăugat la media totală înseamnă încă 10 litri consumaţi. Ori, un litru mai mult la media totală înseamnă încă 100 de litri de combustibil ars pe aceeaşi distanţă, iar la costurile actuale ale combustibilului, 100 litri pot însemna
cel puţin 150-160 euro în plus. Ne-a venit în cap ideea unei motorizări diesel, dar parcă ezitam din cauza climei cercului polar. Un benzinar parte a fi, totuşi, în avantaj la temperaturi arctice. Apoi am verificat temperaturile medii din această perioadă din Laponia şi am văzut că ajung, de obicei, până pe la -20, -30 grade. Hm... -30 grade...
Ar putea-o face şi un diesel, ne-am zis nou. „Un motor diesel bun, cu un combustibil bun, nordic”.

Şi dacă punem cap la cap toate aceste cerinţe tehnice pe care le
aveam în faţă – SUV, spaţiu, tracţiune integrală, motor diesel excelent şi o fiabilitate în care să putem avea încredere, alegerea a devenit oarecum evidentă. „Un BMW ar fi excelent”, ne-am zis noi. Un X5, sau un X6, ar fi cele mai bune variante. Cineva dintre noi a zis „X5, că e model nou”. Altcineva a zis „X6, ca să spulberăm mitul celor de la Top Gear”. Eh, până la urmă,
aveam o predilecţie egală către cele
două modele, dar urma să mai
vedem de unde găsim şi maşina...

Era evident că o maşină
expediţională nu poate fi luată dintr-un
showroom autohton, pentru că
cei 10 mii de kilometri
parcurşi ar transforma-o
imediat din maşină nouă
în maşină la mâna a
doua, chiar dacă 10 mii înseamnă puţin pentru odometrul unui model german. Aşa că solicitările noastre s-au îndreptat către sediul central BMW Group din Germania. Ne-am bucurat să aflăm în scurt timp că ideea noastră le-a plăcut oficialilor BMW şi aceştia ne-au confirmat un X6 xDrive30d, în culoare nouă Marrakech Brown, pentru expediţia noastră! A urmat coagularea şi calcularea detailată a unui buget de expediţie şi, din fericire, am reuşit să găsim şi partenerii care ne-au ajutat să asigurăm bugetul acestei frumoase idei, aşa că după mai multe săptămâni, puteam deja să mergem pe pregătirile detailate ale expediţiei.
Am decis să rezervăm hotelul din Laponia din timp, pentru că doar aşa puteam obţine un preţ raţional la el. Laponia este, de fapt, una din cele mai costisitoare destinaţii din Europa, şi asta nu datorită luxului, care lipseşte de fapt de acolo, ci datorită frumoasei poveşti care însoţeşte această locaţie. Aşa că preţul unei camere de hotel e cam de la dublu la triplu faţă de o altă destinaţie în această perioadă. O cameră dublă, spre exemplu, în care ar putea sta o famlie, în condiţii demne, porneşte de la vreo 160-180 euro
per noapte şi poate ajunge până spre 400-500 euro per noapte, pentru cei care-şi permit să se răsfeţe. Aşa că o eventuală vacanţă a familiei Dvs. la această destinaţie trebuie să ţină cont de aceste tarife, dar noi vă sfătuim să rezervaţi cât mai devreme posibil, pentru a obţine preţuri minime.

Nu am vrut să rezervăm alte puncte de stop pe traseu, preferând să facem asta online cu câteva ore înainte de intenţia de cazare – şi asta din cauza
drumului destul de imprevizibil, care ne putea da orarul peste cap şi am fi pierdut bani pentru rezervări nematerializate. Ulterior aveam să ne convingem că această decizie a fost una înţeleaptă.

În week-end-ul 8-9 decembrie, unul din membrii redacţiei noastre a dat o fugă până în Munchen cu automobilul nostru redacţional pentru a aduce BMW-ul expediţional în Moldova, prin România.
Maşina ne-a fost echipată de către cei de la BMW cu anvelope de iarnă noi Good Year Ultra Grip. Atunci când am luat maşina de la sediul BMW Group, odometrul ei indica 5,713 km parcurşi în întreaga sa viaţă. Primii 1,750 km în mâinile noastre au fost parcurşi pe
distanţa Munchen-Cluj-Chişinău, iar la Chişinău, am avut două zile pentru a vă prezenta Dvs. maşina, dar şi pentru a o decora cu toate elementele grafice ale expediţiei.
Moldova. Unica ţară în care ne-am rătăcit.

Aventurile în Moldova au început încă de la intrarea maşinii în ţară. BMW-ul expediţional avea plăcuţe de înmatriculare germane, iar la capitolul „proprietar” în certificatul lui de înmatriculare stă scris chiar „Bayerische Motoren Werke AG”, adică însuşi BMW. Vameşii moldoveni ne-au întrebat „cine e proprietarul maşinii?” „BMW”, zicem noi. „Compania BMW.” „Eu înţeleg că e
BMW, dar cine e proprietarul maşinii?”. Noi am înţeles confuzia situaţiei şi i-am explicat vameşului că e vorba de o maşină deţinută chiar de uzina BMW, oferită temporar pentru o expediţie care porneşte din România şi Moldova. Aveam şi un document care demonstra faptul că cei de la BMW ne încredinţează această maşină pentru o anumită perioadă, dar documentul confirmativ era realizat în stil laconic european şi german, fără prea multe ştampile sau
apostile birocratice. Aşa că vameşii moldoveni au întrebat iniţial despre semnătura directorului BMW Group Germania pe ea... Părea o blocadă birocratică, dar, până la urmă, ei au manifestat totuşi înţelegere şi luciditate şi ne-au permis intrarea în ţară cu amabilitate şi zâmbet, urându-ne succese în intenţiile noastre.

Intenţionam să traversăm, însă, ţări din CSI, iar vameşii de acolo nu sunt la fel de binevoitori. Cunoscând din experienţele jurnaliştilor ruşi, noi am
emis un document în limba rusă din
numele publicaţiei noastre, în care
confirmam că acest exemplar BMW
este oferit de către BMW
Group în scopul expediţiei şi
membrii redacţiei sunt
împuterniciţi să traverseze
hotarele ţărilor CSI şi Europa
cu el... Apoi am pornit la drum!

Din centrul Chişinăului, dacă
setăm imediat destinaţia
Laponia, sistemul de navigaţie
al BMW-ului ne indică o distanţă
de 2,696 km. Dar această
distanţă ar fi fost posibilă doar
dacă ieşeam la traseul E95 din
Ucraina, traversând Transnistria,
apoi am fi traversat Rusia prin Sankt
Petersburg. Nu ne doream să
traversăm Transnistra cu o maşină
cu plăcuţe de înmatriculare germane,
pentru că nu vroiam să dăm explicaţii
vameşilor de acolo şi nici nu ne
doream vreo situaţie în care să nu
putem ieşi fără peripeţii din acea regiune. Nu ne doream să mergem nici prin Rusia şi motivul este cât se poate de evident – o rată foarte mare de infracţiuni pe drumurile Rusiei, iar o maşină cu numere de înmatriculare germane nu avea decât să
constituie o momeală pentru infractorii la drumul mare din Rusia. Aşa că ne-am zis că e mai bine să o luăm mai spre vest un pic, să mergem prin Belarus şi ţările Baltice, iar ulterior să traversăm cu feribotul distanţa între Talinn şi Helsinki.
Dar până a ajunge acolo trebuia să ieşim din Moldova pe la vama din Soroca. Ei bine, nici nouă, şi cred că nici Dvs. Soroca nu vă trezeşte asocierea unui mare punct de tranzit frontalier. Dar ne-am imaginat că vom putea oricum trece în mod firesc vama.

Prima situaţie ilară am avut-o pe traseul spre Chişinău-Soroca. E un traseu în reparaţie şi din această cauză, momentul în care trebuie virat dreapta spre Soroca nu e semnalizat corespunzător, aşa că l-am ratat şi am continuat drumul spre Bălţi... Ambele sistemele noastre de navigare intuiesc
cu aproximaţie aceste regiuni, aşa
că nu ne-au putut fi de mare ajutor. În
scurt timp am realizat că ne
apropiem prea mult de Bălţi şi
probabil am greşit drumul... Am
staţionat şi am aruncat o privire spre
hartă şi, ruşinaţi
de-a binelea că
nu cunoaştem
ţara pe care ar
fi trebuit să o
cunoaştem cel
mai bine, am făcut cale
întoarsă până la
intersecţia spre Soroca,
apoi am urmat drumul
corect.
În Soroca – din nou lipsă acută de indicatoare. Nici măcar dacă vrei să ajungi la renumita cetate din Soroca nu poţi să o faci ghidat doar de indicatoare, pentru că acestea nu există. În Soroca, însă, am găsit un panoul publicitar Moldcell - partener al expediţiei şi operator de telefonie mobilă în Moldova - cu acelaşi personaj pe nume Leonid înfăţişat pe el. Acelaşi Leonid de pe maşina noastră expediţională. Cei din România ar putea avea o asociere cu Ghiţă Ciobanul din România, dar adevărul e că Leonid e un personaj cu un simţ al umorului mult mai fin şi mai inteligent şi mizează pe situaţii de umor de calitate. Aşa că am făcut o poză maşinii lângă acel panou!
La ieşirea din Soroca am oprit la o
staţie de alimentare cu combustibil şi
i-am întrebat pe cei de acolo încotro e vama, pentru că nici aici nu există un indicator. „Ah, e la vreo 5 kilometri înainte”. Am realizat atunci că Moldova poate fi un coşmar pentru un turist străin din cauza lipsei indicatoarelor elementare de orientare...
Am continuat drumul şi la un moment dat am intrat într-un sat cu drumuri din ce în ce mai rele. La o intersecţie, drumul înainte nu mai avea decât nişte pietricele pe el, iar cel spre dreapta – ceva mai mult pietriş. Unde să fie vama, domnilor? Am coborât geamul şi am întrebat pe un localnic... „Ah, iaca la răscruce o luaţi la dreapta, apoi mergeţi până la următoarea răscruce
şi apoi la stânga”. „Superb”, ne-am zis noi! Nu se puteau pune nişte indicatoare pe aici?...

Apoi, când ajuns la „vamă”, am constatat că aceasta e, de fapt, o gheretă de câţiva metri pătraţi, cu doi sau trei lucrători vamali prezenţi aici. Nicio maşină înaintea noastră. Eh, şi aici, a început o altă poveste
birocratică, ce ne-a tăiat încă aproape o oră de vreme...

Vameşii au întrebat din nou de împuterniciri de la bavarezi. Le-am arătat împuternicirea originală. Nu e semnată de preşedintele BMW Group, deci e incompletă, zic ei. Mai mult ca atât, ne invită în interiorul gheretei şi ne anunţă că ne reţin până la 3 ore,
fără drept de a părăsi postul vamal, până verifică ei „procura”. Ne era imposibil să înţelegem cum ar fi putut ei verifica o împuternicire care nu se înregistrează în vreun registru oficial, le-am propus să verifice numărul de caroserie al maşinii şi statutul ei, că n-o fi cumva furată de undeva... Nu, n-a mers sugestia noastră, aşa că ni s-a ordonat să aşteptăm în maşină. După vreo 30 minute, răbdarea noastră ajungea aproape de apogeu, aşa că am mers să vedem cu evoluează „verificările”. Ne-au zis că mai durează. I-am întrebat ce fac ei, mai
exact. Ne-au spus că în procură scrie în germană, engleză şi franceză, dar nu şi în română sau rusă, aşa că oricum n-avem şanse să trecem vama ucrainenilor mai departe. „Eh, domnilor, avem noi un document în rusă, care confirmă treaba asta, dar e emis de publicaţia noastră, nu de BMW Group”. L-am înmânat vameşilor. „Oooh! D-apoi documentul ăsta schimbă totul!”, ne zice falnic vameşul. Gata, puteţi trece. Ei, dacă zic ei că documentul
ăsta schimbă totul, bine că l-am făcut, ne zicem noi, şi urcăm în BMW pentru a înainta. Când colo... drumul de după vamă dă direct în Nistru. Fără niciun pod. Un bac plutitor pătrat, de vreo 5 metri în latură, cursează încolo şi încoarce, legat cu o sârmă de ambele maluri. Ajustarea lui la ţărm se face manual, cu nişte harpoane... Eh, domnilor, asta
chiar e o ruşine a Moldovei pentru secolul XXI, mai ales că râul Nistru are aici o lăţime de maxim 30-40 metri, iar un pod nu ar fi costat chiar o avere...

În fine, am urcat pe bacul ăla plutitor, ni s-au cerut 65 de lei moldoveneşti (cam 16 lei româneşti) pentru serviciile lui şi pe la jumătatea drumului el părea că stă mult prea înclinat într-o parte. Eh,
atât ne mai trebuie aici, să înecăm maşina expediţională chiar în Nistru... Dar situaţia a fost rezolvată în stil specific minunăţiei tehnice pe care ne aflam – „şeful” plutei a rugat şoferul unui microbuz să se deplaseze mai înapoi, spre margine, pentru a echilibra pluta şi astfel ea s-a îndreptat din nou... Genial!...
Ucraina. Mai frumoasă şi mai uşor de traversat.

Înnopta şi noi ne făceam intrarea în Ucraina. „Ucraina are drumuri foarte rele”, zic toţi. „În Ucraina e foarte greu de condus”, zic alţii. Dar noi am trecut prin partea vestică a ei şi încă de la primul contact cu vameşii ea ne-a lăsat impresii bune de data asta. Vameşii au fost amabili, ne-au solicitat şi ei documentul ăla în rusă, după care ne-au întrebat curioşi detalii despre destinaţia noastră Laponia, zâmbind de ideea noastră şi încurajând-o. Ulterior, vreo 150 km de traseu au avut o calitate moderată a carosabilului, dar nu putem spune că a fost cu adevărat
rea. A existat o singură porţiune de vreo 100 metri care ne-a luat prin surprindere – traseul a devenit brusc foarte rău, cu gropi imense, şi a trebuit să frânăm brusc, făcând în acelaşi timp manevre de evitare a multiplelor cratere de acolo. O roată a BMW-ului a ajuns totuşi în una din gropi, cu un zgomot surd... Ne îngrijorasem să nu fi afectat janta sau cauciucul, aşa că am tras pe dreapta pentru o inspecţie. Jantele nostre de dimensiune minimă ne-au salvat, însă. Profilul mai înalt al anvelopei a reuşit să absoarbă cu brio şocul, astfel încât
nici janta, nici anvelopa, şi nici vreo piesă de suspensie nu a a vut de suferit. Ne-am continuat drumul şi în scurt timp am ieşit la un traseu mai lat şi mai bun, care ne ducea direct spre Kiev.

Atunci când am ieşit din Moldova, consumul nostru mediul ajungea la 9.9 litri/100 km. Noi eram, teoretic, pregătiţi de un consum maxim global de 10-11 litri la sută, dar cu siguranţă ne-ar fi plăcut să avem o cifră mai mică. În Ucraina, cifra scăzuse până spre 9.4 litri/100 km.
Kievul nocturn ne-a părut extraordinar de evoluat faţă de cum arăta acesta acum vreo 4 ani, când l-am vizitat ultima dată. Capitala ucraineană a devenit mai europeană, mai civilizată, mai frumoasă, asemănându-se mai degrabă cu oraşe europene renumite, decât cu vreo metropolă estică.

După Kiev, am apucat-o pe o magistrală directă spre Minsk. Trecuse de miezul
nopţii şi aveam toate şansele să intrăm în curând în Belarus, fără a alimenta în Ucraina. Rezervorul de 80 de litri al maşinii şi consumul moderat ne-au permis asta, şi ştiam că în Belarus preţul dieselului e foarte mic, deci era logic să alimentăm acolo. Dar, nici trecerea vămii în Belarus n-a fost lipsită de aventuri...
Belarus. La un pas de a face cale întoarsă.

La intrarea în Belarus, suntem anunţaţi de un panou că Belarus şi Rusia formează o uniune vamală comună. Apoi, ajungem pe rândul de verificare la vamă şi le oferim vameşilor paşapoartele şi certificatul de
înmatriculare a maşinii. Le oferim din start şi împuternicirea germană, dar şi cea emisă de noi în limba rusă, şi le spunem pe scurt despre scopul călătoriei. Ni se dă o foaie ciudată să o completăm, în care scrie ceva de genul „introducerii temporare a maşinii în ţară”. Îi zicem vameşului că nu suntem cetăţeni belaruşi, şi nu facem decât tranzit prin Belarus, prin urmare nu ni se pare logic să completăm un astfel de formular. Totuşi, vameşul insistă că asta e procedura şi merge să facă verificările paşapoartelor. Completăm fiţuica aia, ajungem şi la capitolul în care scrie „preţul maşinii”. Nu-l ştiam cu exactitate. Bănuiam că ar costa în Germania vreo 60-70 mii cu tot cu opţionale, dar ne-am gândit că e mai bine să nu scrim nimic acolo.
I-am înmânat foaia vameşului, iar acela ne întreaba dacă mai avem documente de confirmare. Îi răspundem negativ şi el ne informează că, în conformitate cu legile stricte ale Belarusului, maşinile cu plăcuţe de înmatriculare germane pot tranzita Belarusul, dar trebuie să depună la intrarea în ţară o garanţie vamală în sumă de 40% din valoarea
maşinii, pe care o ridică ulterior la ieşirea din ţară... Adică, trebuia mort-copt să depunem în acea vamă o sumă de vreo 25-30 mii euro... E evident că nu aveam aceşti bani şi i-am zis şi vameşului că e o condiţie absurdă şi imposibilă, încercându-i să-i amintim că nu suntem cetăţeni belaruşi şi nu facem decât tranzit prin ţara lor...
Spiritul „justiţiar” al uniunii vamale l-a ghidat pe vameş să meargă la şeful postului vamal pentru a-i cere sfatul. Apoi am fost informaţi că şeful vămii ne invită în cabinetul său pentru a „discuta”. Ei bine, zic, merg să discut, dar nu am de gând să îi adeveresc aşteptările de a-l „îndulci”. Am mers acolo, mi-a dat vreo câteva zeci de întrebări, povestindu-mi despre legile Belarusului şi aşteptând vreo soluţie sugestivă din partea mea. I-am zis „Domnule şef de vamă, noi am anunţat public expediţia asta, şi în câteva ore vrem să facem o relatare din Belarus. Mai mult ca atât, toată lumea zice că Belarusul e curat, că are drumuri bune. Noi ardem de nerăbdare să ne convingem de aceste lucruri, dacă sunt adevărate, şi tare sperăm să nu facem cale întoarsă şi să publicăm despre impedimentele puse la hotarul
Belarusului. Cum îţi imaginezi dumneata, domnule şef de vamă, nu-i aşa că e mai bine să vorbim de bine de ţara asta a dumitale, să ne laşi să o admirăm?”... :)

A privit şeful vămii îndelung peste geam şi zice „Ce model e maşina voastră?” „Un X6”, zic. „Ah, X6! Nimic mai simplu nu aţi putut găsi!”. „Eh domnule, vezi că aveam nevoie de un SUV mare cu tracţiune integrală pentru asemenea expediţie”. „Şi cu ce se deosebeşte maşina voastră de un oricare alt X6? Poate o vindeţi pe undeva prin Belarus?” – zice şeful vămii. „Prin elementele grafice ale expediţiei, aplicate pe întreaga caroseriei”, îi zic. În acel moment şeful
vămii întoarce greoi capui şi priveşte în spate, pe geam, văzând de departe maşina, apoi zice oftând „Bine, vă facem noi acuşi un document ca să puteţi tranzita Belarusul fără acele 40%. Mergeţi în maşină şi aşteptaţi”.

A mai durat încă vreo 30 minute realizarea acelui document, dar în următoarea jumătate de oră a venit lângă noi un alt vameş care s-a dovedit a fi un mare fan BMW şi care a discutat cu atâta entuziasm despre BMW-uri, motoare bavareze şi condiţii europene cu noi, încât ne-a făcut aşteptarea mult mai uşoară.

Se făcea de ziuă când am primit permisiunea de a intra în Belarus şi
ne îndreptam spre Minsk. Nu-ţi ia mult timp să realizezi că natura Belarusului e foarte frumoasă, cu mult şes, mulţi mesteceni şi mulţi coniferi. Drumurile sunt într-adevăr foarte bune şi până şi cele mai mici sătucuri au din belşug indicatoare rutiere.

În scurt timp am tras la o staţie de alimentare. În astfel de călătorii noi nu ne luăm bani în tot soiul de valute naţionale, ci operăm cu carduri bancare, pentru că e mult mai simplu şi mai comod. Dar ne întrebam dacă Belarusul stă bine la capitolul ăsta. La
benzinăria la care am oprit, deşi era departe de orice localitate, ne-am bucurat să recunoaştem însemnele Visa/Mastercard. Doar că aici trebuie să plăteşti întâi, apoi să alimentezi, iar noţiunea de „rezervor plin” nu poate fi
cuantificată din start, aşa că trebuie să estimezi o cifră exactă de litri pe care o plăteşti în avans.

Soarele se instala tot mai dominant pe cer, iar noi ne continuam drumul spre Minsk pe trasee destul de lejere, fără prea mare trafic. Am intrat şi într-o pădure de acolo pentru o sesiune foto. Uite, Clarkson, un BMW X6 poate înainta prin zăpadă, în pădure, doar cu nişte anvelope de iarnă bune!
În Minsk drumurile nu mai sunt chiar perfecte, dar rămân a fi bune. Există în acest oraş, ca şi în întreaga ţară, un iz conservat de socialism sovietic, pe alocuri plăcut, pe alocuri terifiant. E foarte curat şi lipsesc aproape cu desăvârşire spaţiile publicitare. În acelaşi timp, arhitecturi sovietice fac peisajul celor mai importante zone ale oraşului, părând a fi neschimbate de acum vreo 3 decenii.
Dieselul belarus e ieftin, costând cam 70 de eurocenţi per litru. Dar maşina noastră a început a fi mai leneşă în reacţiile motorului, semn că nivelul calităţii e departe de cel european. Ne îngrijorase acest simptom şi ne gândeam să nu dăm peste vreo tuse a motorului, care să se lase cu vreo intervenţie la service. Dar motorul bavarez a înghiţit cu dârzenie poşirca belarusă şi a continuat să funcţioneze ritmic şi fidel, deşi cu prudenţă sporită.
În Minsk am găsit şi o staţie de alimentare cu conexiune WiFi gratuită, dar şi o spălătorie cu autoservire. Aşa că am muncit vreo 10 minute pentru a face maşina expediţională curată, după care am mers să muncim pentru o relatare direct din Minsk. Ah da, parola de WiFi o primeşti doar cu buletinul, semnând într-un catalog arhaic în care se înscriu toţi cei care beneficiază de acces la internet din acel punct. Ca să
vezi, câtă prudenţă dictatorială arhaică!...

După publicarea materialului şi o scurtă gustare, ne-am continuat drumul. Următoarea destinaţie – Lituania. Ne bucura gândul că odată intraţi acolo, nu vom mai avea de traversat vămi şi nu va trebui să mai purtăm discuţii cu şefi de vamă. Cu 35 de kilometri înainte de vamă, însă, a pornit un şir lung de tiruri care îşi
aşteptau intrarea în vamă. Nu
ne venea să credem ochilor –
35 de kilometri de tiruri înseamnă
mii de tiruri, într-o aşteptare absurdă!
Dar rândul ăsta a continuat până la
vamă!...
Aproape de hotar, am intrat din nou într-o staţie de alimentare belarusă, pentru a face un ultim plin cu diesel ieftin. Am cerut şi cafea, pe care am plătit-o, apoi am primit-o în cele mai simpliste pahare de plastic posibile, care se topeau sub propria forţă. Am rugat-o pe doamna de la ghişeu să ne dea alte pahare, niţel mai rigide. „Nu avem.” „Daţi-ne nişte căni normale, de porţelan, atunci, să servim cafeaua pe
loc”, zicem noi. „Nu avem nici căni.”. Eh, sovietskii soiuz... Amabilitatea e capitalistă, se pare, în socialism ea nu se include în meniu... N-am mai băut cafelele alea şi am mers pe teritoriul vămii, unde am dat peste un rând de vreo 80 de maşinii...

Au urmat vreo 3-4 ore de aşteptare. Am ieşit din Belarus, apoi aşteptam să intrăm in Lituania şi rândul mergea
în continuitate pe ambele părţi ale hotarului. Abia după mai multe de 4 ore ne-am văzut intraţi în Lituania şi am răsuflat uşuraţi. Ne-a luat extrem de mult să traversăm Belarusul,
cu vămile lui. Dacă ar fi să refacem traseul, probabil am fi mers prin România, Ungaria, Slovacia, Polonia şi ţările baltice. Dar acum, tocmai am ajuns în prima ţară baltică...
Ţările Baltice. Iz european.

De îndată ce treci hotarul, toată conserva trecutului dispare şi te pomeneşti într-un stat civilizat, cu drumuri bune, oameni amabili şi o ambianţă oarecum firească, europeană. Aici nu mai există iz de trecut sovietic, ba dimpotrivă, Vilniusul, aflat la doar 20 de kilometri de vamă, e un oraş european sadea.
Am oprit pentru un scurt popas şi o gustare. Planurile traseului nostru ne spuneau că acum, la această oră, trebuia să fim deja în Talinn sau chiar Helsinki, unde ar fi trebuit să poposim la un hotel. Dar vămile şi birocraţia ne-au făcut să fim la mai mult de jumătate de mie de kilometri depărtare. Urmează o nouă noapte de condus continuu, deci.
Traseul din ţările Baltice e extraordinar de frumos, mai ales încând cu Letonia. Din păcate, bezna nopţii nu ne-a permis să-l admirăm la adevărata frumuseţe, dar cine are norocul de a conduce ziua pe aici, poate avea parte de unul din cele mai frumoase episoade la volan.

Am condus toată noaptea şi pe la ora 4 dimineaţa am ajuns în Talinn. Feribotul porneşte abia la 8 dimineaţa,
iar biletele pot fi cumpărate abia
începând de la 6 dimineaţa la ghişeu
sau oricând online. Aşa că am făcut
o scurtă escapadă în centrul
oraşului şi ne-am conectat
online pentru a cumpăra
biletul la feribot. Am găsit
şi un preţ bun, de 58 de
euro, pentru
traversarea celor aproximativ 100 km de mare.

La 8 dimineaţa feribotul a pornit, iar în cele 2 ore şi jumătate de navigare am putut savura un mic dejun relaxant, după un condus aproape neîntrerupt de 48 de ore...
Finanda. Ţara cu cei mai buni şoferi.

Zăpada a făcut parte din decor de îndată ce am coborât de pe feribot pe pământ finlandez. Nu prea o curăţă nimeni nici prin oraşe, nici în afara lor, decât dacă se adună multă de tot şi ninsoarea ia o pauză. În rest – toţi conduc pe zăpada cu o atitudine firească, pentru că e iarnă până la urmă! Nimeni nu strigă că primăria e de vină, nimeni nu zice că vrea drumuri uscate şi lucioase atunci când
zăpada cade din cer. Şi atunci când trece câte o autospecială, ea nu face decât să cureţe mecanic zăpada adunată între timp, fără să arunce nisip, sare, sau soluţie de dezgheţare. Pentru că e iarnă, şi e ecologic să nu
avem murdărie pe drumuri. Şi pentru că, dacă eşti un bun şofer, poţi conduce iarna!

Iar finlandezii pot! Conduc al naibii de bine! Îşi simt maşinile la perfecţie, nu în zadar majoritatea piloţilor de raliu sunt finlandezi! Între timp şi BMW-ul nostru expediţional s-a descotorosit de dieselul belarus şi a primit calitate europeană în rezervor, aşa că era în forţă deplină.
Am vizitat un pic Helsinki, apoi ne-am continuat drumul spre Laponia, aflată la încă aproape 1,000 km la nord de capitala finlandeză. Eh, a urmat un episod de condus sinonim cu o transă supranaturală, în care noi am intrat în ritm finlandez de condus şi am înaintat pe gheaţă şi zăpadă tot mai mare cu
viteze de până la 140-160 km/h. Aşa conduc finlandezii – rapid, extrem de precis şi foarte sigur! Am trecut prin condiţii extreme de condus, şi noi şi celelalte maşini de pe traseu, dar nu am văzut niciun singur accident în toată Finlanda! E vorba în a-ţi simţi cu
desăvârşire maşina, în a şti ce se poate să faci şi ce nu se poate să faci pe un traseu acoperit cu gheaţă şi zăpada. Pedala acceleraţiei ţi-e un prieten mult mai fidel decât frâna, iar dacă mai ai şi tracţiune integrală, ca în cazul nostru, atunci începi să înţelegi că maşina pe care o conduci poate face, de fapt, muuult mai multe în condiţii de limită, decât credeai tu anterior. BMW X6 s-a descurcat aici pe o notă imensă de 10!
Şi asta se datorează în mare parte sistemului de tracţiune integrală xDrive. Există o mulţime de crossovere astăzi, care au tracţiune integrală, dar care e una part-time. Adică în mod normal doar două roţi primesc cuplu, şi doar atunci când maşina simte că acestea pierd aderenţă, include şi celelalte două roţi. Dar BMW xDrive nu face asta. Cuplul este transmis întotdeauna celor patru roţi. E drept că se dă preferinţă punţii
spate cam la 60%, faţă de 40% puntea faţă, dar asta înseamnă, totuşi, că maşina primeşte întotdeauna cuplu în fiecare din roţi, şi pe carosabil alunecos toate cele patru roţi îşi fac treaba în menţinerea aderenţei înainte de a ajunge în situaţii de derapaj. Cu alte cuvinte, nu e nevoie să ajungi la pierderi de aderenţă pentru a avea tracţiune integrală de facto, ci ai tracţiune integrală de facto tocmai pentru a nu ajunge la pierderi de aderenţă! Şi asta se simte! Noi credem că orice fan BMW care ar fi condus acest X6 pe aceste drumuri finlandeze spre Laponia ar fi fost pur şi simplu încântat de senzaţiile obţinute! E un soi de amestec al controlului bavarez legendar cu o performanţă arctică superioară, aproape incredibilă!
Laponia. Ţara de basm.

Am ajuns sleiţi în Laponia, târziu în noapte. Aveam aproape trei zile nedormite, iar ultimii 200 km de drum au fost parcurşi în zăpada din belşug, cu concentrare maximă. Aşa că în acea seară nu am putut face decât să cădem într-un somn adânc şi odihitor...

Dar a doua zi dimineaţă a început basmul cel care nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Vă ziceam noi în relatările anterioare că în Laponia lumina zilei durează cam 3 ore, 3 ore şi jumătate pe zi. Adică de pe la 10-10:30 până spre 13:30-14:00. Şi atât. Dimineaţa iei micul dejun în întuneric. Şi îţi petreci altă jumătate
de zi în întuneric. Iar hotelele de aici,
deşi nu sunt foarte luxoase, sau cel
puţin cel ales de noi nu era – au un
dejun delicios, cu specialităţi locale
precum carnea de ren
sau peştele roşu.
Am mers mai apoi şi acasă la Moş Crăciun cel adevărat. E o magie acolo, o magie care îi „înmoaie” până şi pe cei maturi şi sceptici. Am trecut pe la masa elfilor, împreună cu care am sortat şi pregătit desenele şi scrisorile copiilor din România şi Moldova, iar mai apoi am mers la însuşi marele Moş Crăciun.
Acolo, în casa lui, lângă el, orice adult
se va simţi din nou copil şi va asculta
de vorba Moşului adevărat. Noi i-am
povestit Moşului istoria expediţiei
noastre, el a admirat scrisorile şi
desenele pe care i le-am transmis,
ne-a vorbit despre cât de mult îi plac
copiii din România şi mai apoi l-am
invitat să schimbe în acest an sania
de reni pe un BMW X6 şi să meargă
cu noi spre ţara noastră la bordul
unui SUV bavarez confortabil. Moşul
ne-a dat liber vreo trei zile să-i
cunoaştem regatul după care
trebuia să revenim să-l luăm, iar
noi am profitat de ocazie pentru
a cunoaşte mai bine Laponia.
În Laponia ninge aproape în fiecare zi. E superb de frumos, e o destinaţie de care nu te poţi plictisi prea rapid şi în care ai întotdeauna cu ce să-ţi umpli programul. Există un parc al lui Moş
Crăciun, există târguri de Crăciun, chiar şi simplele plimbări prin aceste peisaje de cerc polar vă dau o stare exaltantă. Dacă aveţi un copil şi vă gândiţi să ajungeţi cândva aici, veţi rămâne încântaţi cu toţii!
Suedia. Ţara cu drumuri lente şi şoferi înceţi

Dacă ne puteam gândi anterior că şoferii finlandezi sunt buni datorită climei, atunci vecinii lor nordici, suedezii, au aceeaşi climă, dar conduc al naibii de ezitant şi încet. Nu prea sunt siguri de manevrele care le fac, iar drumurile lor au o sârmă trasă pe centru, care e menită să facă
depăşirile imposibile. Aşa că am parcurs foarte încet cel puţin jumătate de Suedia.
Şi ca să vezi cât e de lungă Suedia asta! Are peste 1,600 km lungime doar ea! E enorm de lungă şi plicticoasă, mai ales în partea de nord. Şi unde mai pui că noi am traversat-o tot pe
întuneric, iar localităţile sunt o mare raritate. E într-adevăr o senzaţie de „capăt al pământului”, cu zone pustii... Şi dacă în Finlanda dieselul e cam 1.40-1.55 euro per litru, atunci în Suedia el costă peste 1.75-1.80 euro per litru. Brrr... Ţara asta ne-a absorbit demonic banii de carburant!

Civilizaţia începe abia după Stockholm, capitala Suediei. Stockholm e un oraş frumos, pe care merită să-l vizitezi, dar trebuie să fii atent cu parcările, ca să nu păţeşti cum am păţit-o noi, când am staţionat într-o parcare nepotrivită, apoi nu am mai putut avea acces în interior spre maşină. A trebuit să
improvizăm în spirit balcanic, prinzând o uşă deschisă de cineva, ca să ajungem din nou la maşină, şi am zbughit-o cu viteză afară din parcarea aia blestemată...

În fine, după mai mult de 24 de ore de condus, am trecut 1,800 km din Laponia spre Copenhaga, unde am staţionat. Cu Moş Crăciun, desigur. Şi cu sacul lui în portbagaj.
Danemarca. Specială.

În Danemarca dieselul e mult mai accesibil, aşa că am făcut plinul aici. Am intrat în Copenhaga şi am oprit preţ de câteva ore pentru a vizita un minunat târg de Crăciun. De fapt, a
Crăciun de pe întreg traseul! Ne-am convins că înseşi Copenhaga poate fi o destinaţie frumoasă de Crăciun, pentru o familie care-şi doreşte un Crăciun frumos şi special.

Am savurat din plin şi noi atmosfera de acolo, apoi am mai luat o gustare târzie. Se apropia ora în care trebuia să ne întâlnim cu Moş Crăciun pentru a merge mai departe spre Germania.

Există un traseu spre Germania, pe uscat, cu trecerea pe podul Storebaelt, şi noi credeam că sistemul de navigare al maşinii ne va duce pe acel traseu. Însă după vreo 160 km ne-am
pomenit în faţa unui feribot, pentru care a trebuit să plătim o usturătoare taxă de vreo 70 euro, pentru a trece pe mare o distanţă de 20 km direct spre Germania. Ulterior am vazut că traseul ales de maşină a fost cu 150 km mai scurt decât dacă am fi mers pe uscat, şi pe podul Storebaelt ar fi trebuit
oricum să achităm o taxă de 33 euro, deci am plătit o diferenţă de vreo 35 euro pentru a tăia 150 km de traseu şi a economisi cam o oră.

Am intrat pe feribot, era prima maşină în coloana noastră. Am rămas înăuntru, pentru că sunt doar 20 km şi oricum e un feribot fără prea mari condiţii. Aşa că am adormit în timp ce pluteam pe apă şi am fost treziţi cu
o bătaie în geam de unul din agenţii de ghidaj, care deschisese poarta din faţa noastră şi văzuse că nu pornim să eliberăm banda mai rapid... Am pornit motorul cu rapiditate, am inclus maşina în regim Drive şi am apăsat pedala acceleraţiei pentru a o zbughi de pe feribot, direct pe pământ german.

Germania. Repede.

Până aici, consumul mediu pe toată durata expediţiei oscila în jurul valorii de 9.0-9.1 litri/100 km. Germania, însă, e ţara drumurilor fără limită de viteză şi
nouă nu ne-ar fi încurcat o sporire a tempoului de condus. Aşa că am accelerat cu intensitate, menţinând o viteză medie de aproximativ 140-160 km/h, iar pe segmente mai libere ne-am încumetat să ridicăm şi 200 km/h. Chiar şi la asemenea viteze, maşina păstrează senzaţia unei siguranţe absolute. Un şasiu perfect echilibrat, bine închegat, face ca până şi greutatea mai mare a unui X6 să poată fi stăpânită cu uşurinţă la viteze mari. E plăcut să simţi dualismul ăsta al maşinii – că se poate descurca şi la 200 km/h, dar şi pe gheaţă sau zăpadă!
Deşi Germania, de la nord la sud, mai numără aproape 1,000 km, aici distanţele se epuizează cu rapiditate datorită vitezelor mari. Consumul global mediu al maşinii noastre se ridicase la 9.3 litri/100 km, dar până şi Moş Crăciun părea fericit de rapiditatea cu care traversăm Germania.
Elveţia. Trăiască paradisurile montane.

Am intrat în Elveţia în apropiere de oraşul Basel. După Germania, Elveţia pare strictă şi plicticoasă, mai ales că viteza este limitată la 120 km/h. Aici se plăteşte şi cea mai scumpă taxă de drum, de 40 de franci elveţieni, care e una anuală şi pe care o achiţi în
întregime chiar dacă ai nevoie să traversezi ţara în doar câteva ore.

Am traversat şi oraşul Zurich, apoi ne-am îndreptat către Davos, oraşul situat la cea mai mare altitudine în Europa.
Dar traseul dinspre Zurich spre Davos nu e prea spectaculos şi ajungi să te întrebi, la un moment dat,
de ce se spune că e atât de frumos să mergi cu maşina până în acolo. Realizezi abia după, pentru că cele mai frumoase trasee care conectează Davosul sunt cele din vest, sud, şi est, şi mai puţin nordul. După o mică staţionare în Davos, noi ne îndreptam
spre oraşul austriac Salzburg, iar sistemul de navigare ne-a ales unul din cele mai spectaculoase trasee europene, cu sute de serpentine şi peisaje rupte din paradis. Am avut, astfel, ocazia să cunoaştem BMW X6 într-o altă ipostază – cea a curbelor
strânse, parcurse cu viteză şi plăcere. X6 e un adevărat BMW, chiar dacă e mare şi înalt. Chiar şi SUV-ul ăsta coupe se descurcă minunat în viraje şi echilibrarea aia a lui legendară te ajută să treci curba cu un zâmbet larg pe faţă! Ne-am mai convins încă o dată
că Elveţia are de departe cea mai frumoasă natură din toată Europa...

Pe aici, prin Salzburg, Moşul a mai avut un pic de treabă preţ de vreo două zile, aşa că noi am mai explorat oraşul
în care s-a născut Mozart. E frumos şi e o altă destinaţie reuşită pentru sărbătorile de iarnă.
Oprirea timpului şi magia de Crăciun

Ne-am mai învârtit un pic, la solicitarea Moşului, prin Austria, Germania şi Elveţia, apoi ne-am continuat drumul spre Ungaria şi România. Atunci când ne-am apropiat de România, era seara zilei de 24 decembrie şi timpul părea că s-a oprit în loc. A urmat episodul ăla în care noi i-am asigurat transportul lui Moş Crăciun pentru treaba sa magică din noaptea de Crăciun, dar Moşul ne-a vrăjit să nu mai ţinem minte nimic din toate astea, decât vag, vreo câteva clipe. Ştim că am reuşit, împreună cu Moş Crăciun, să facem toată livrările de cadouri, şi mai ştim că Moşul a rămas satisfăcut
de treaba facută de X6. Ne-am aciuat abia peste vreo două zile, în acelaşi loc şi trebuia din nou să batem distanţa spre casă. Moşul era foarte relaxat, marea lui treabă era deja făcută şi el mergea acum în ţara noastră doar pentru a cunoaşte mai bine picii care i-au expediat scrisori sau i-au pictat desene.

Prima parte a drumului prin România a fost foarte plăcută. Din Oradea spre Cluj am savurat din nou serpentine şi viteze îndrăzneţe la limita maxim admisă. În Cluj am mai făcut o pauză
pentru o gustare şi apoi ne-am continuat drumul ceva mai lent spre Vatra Dornei. În zilele de după Crăciunul oficial traficul era mult mai lejer, aşa că am putut să savurăm distanţele de aici cu mai multă plăcere.

Prin părţile de la Vatra Dornei, ca de obicei, condusul e extraordinar de plăcut. Doar că tot pe aici a început ceaţa densă şi am fost nevoiţi să reducem viteza, mai ales că eram şi obosiţi şi pierdusem numărul cafelelor pe care le consumasem în ultimele 36 de ore... Noroc de luminile astea
pătrunzătoare ale lui X6, care îşi croiesc drum şi prin cea mai deasă ceaţă, iar poziţia înaltă de la volan te ajută să te simţi în controlul situaţiei oricând.

Ne abăteam de la orar, pentru că în Chişinău, a doua zi dimineaţă, copiii îl aşteptau pe Moş Crăciun cu tot cu sacul ăla de cadouri speciale pentru ei. Iar noi ne apropiam de miezul nopţii
şi mai aveam distanţă bună de parcurs până la Prut. Am înaintat totuşi, frânaţi mai mult de oboseală decât de condiţiile meteo, până am ajuns într-un final la vama Albiţa. Era trecut de ora 3 noapte şi nu prea erau drumeţi prin vamă aşa că am trecut hotarul în mai puţin de 10 minute.
Final extraordinar pentru o expediţie fantastică

Traseul de după hotar era la fel de
îmbâcsit de ceaţă. Ne era periculos
de somn spre ora 4 dimineaţă şi
ştiam că nu e un lucru tocmai sigur
să ne continuăm drumul în asemenea
condiţii. Am oprit la staţia Rompetrol
de pe traseul Leuşeni-Chişinău,
ne-am împrospătat cu o nouă cafea,
a câta oară, am realimentat maşina,
pe care nu o mai alimentasem din
Oradea, şi ne-am împrospătat un
pic cu aerul rece al dimineţii. Era
unul din acele momente în care
ai vrea să opreşti undeva să te
odihneşti măcar o oră, dar nu
prea poţi din cauză că trebuie
să ajungi la destinaţie fără
întârziere. E periculos şi nu vă
recomandăm să o faceţi dacă
nu aveţi multă experienţă cu
asemenea episoade de condus extenuant, pentru că anume astfel se produc cele mai urâte accidente.

Dar noi am găsit nişte ultime forţe supraomeneşti în noi pentru a ne continua drumul. Maşina era poate prea plăcut de confortabilă, aşa că am redus un pic temperatura aerului de la interior, ca să avem o atmosferă ceva mai răcoroasă. Am continuat să ne deplasăm cu maxim 60-80 km/h, doar pe unele porţiuni accelerând până spre 100 km/h, şi asta din cauza vizibilităţii extrem de reduse.
Aşa că abia pe la ora 5 dimineaţa intram în Chişinău, epuizaţi de tot. Am parcat şi am scos câteva dintre lucrurile esenţiale din maşină, şi se făcuse cam ora 6 deja. La 7.30 trebuia să ne trezim pentru a trece maşina printr-o baie bună, înainte de a poposi în showroom-ul BMW Moldova, acolo unde ne aşteptau copilaşii ăia drăguţi.

Aveam cam 10,000 km parcurşi în total la bordul lui BMW X6. Într-o asemenea distanţă, începi să simţi maşina asta ca fiind „a ta”, şi te familiarizezi până la cel mai mic detaliu cu ea. Pot să zic că ne-a fost cam insuficient volumul portbagajului,
cu linia aia de coupe, şi aş prefera mai degrabă un X5, cu aceeaşi platformă tehncă, dar cu mai multe abilităţi practice. Un alt aspect deranjant este deconectarea prizelor electrice de la bord odată cu oprirea motorului – chiar dacă noi aveam nevoie de energie electrică atunci când staţionam. Dar în acelaşi timp acest BMW X6 ne-a ferit de orice situaţie periculoasă şi ne-a lăsat hârleţul din portbagaj tot nou, aşa cum l-am luat de acasă. Suntem fericiţi să anunţăm că am returnat
maşina celor de la BMW fără cea mai mică zgârâietură sau cel mai mici defect, pentru că am fost feriţi de orice incident şi de orice rateu tehnic. BMW X6 xDrive30d a avut o fiabilitate exemplară pe tot traseul expediţiei, chiar şi cu poşirca aia de motorină belarusă, chiar şi pe temperaturile de la Cercul Polar! Aşa că nu puteam să nu-i fim recunoscători unei maşini care ne-a purtat atâta amar de kilometri, prin toate ţările astea, ajungând la cercul polar şi în ţara lui Moş Crăciun!
Spre ora 11 ziua, l-am adus pe Moş Crăciun în faţa copiilor. El i-a fascinat cu povestiri despre expediţie şi ţara lui şi le-a înmânat dulciuri aduse tocmai din Laponia, făcute de elfii lui. Le-a mai dat tuturor copiilor şi câte un BMW X6 în miniatură, ca aceştia să-şi amintească de expediţia fantastică de Crăciun a unui BMW X6 în Laponia.
De cealaltă parte, cât lipseam noi din ţară, compania Moldcell a mers la orfelinatele de la care a colectat o bună parte din desenele şi scrisorile pentru Moş Crăciun, transmise de noi Moşului şi le-a arătat copiilor de acolo fotografiile expediţiei noastre, cu desenele lor înmânate direct Moşului.
Moldcell i-a bucurat cu cadouri şi dulciuri pe copiii care au, poate, cea mai mare nevoie de căldura unei poveşti frumoase de Crăciun şi noi ne-am simţit onoraţi că am putut contribui la un pic mai multă fericire pentru aceşti copii inocenţi.

Timpul mulţumirilor

Şi deoarece perioada sărbătorilor e una în care e bine să zici mai multe
mulţumiri, iar expediţia noastră a fost susţinută de foarte multă lume, vrem să le spunem un mulţumesc tuturor celor care şi-au adus suportul la realizarea acestei frumoase poveşti: partenerilor BMW Moldova, BMW Group, Moldcell, Rompetrol Moldova şi Donaris Group, partnerilor media UNIMEDIA şi PentruEa, dar şi celor care au fost intrigaţi de expediţie şi au
dus vestea ei în lumea întreagă – BMW România, BMWBLOG.COM şi o mulţime de alţi colegi din presă, dar şi
fani BMW care au distribuit de zeci de mii de ori pe întregul mapamond
informaţiile şi pozele expediţiei fantastice BMW xDrive în Laponia!
Ca întotdeauna, însă, marele „mulţumesc” vă este destinat Dumneavoastră, vizitatorilor noştri, care ne inspiraţi să fim mai buni şi mai ambiţioşi. Cu ocazia acestei expediţii am contactat direct cu mai multe dintre Dvs. şi ne-am bucurat să auzim cât de mulţi ne urmăresc cu fidelitate şi ne citesc, chiar dacă nu toţi dintre Dvs. aveţi timp pentru comentarii pe site. Ne-am bucurat să descoperim că ne ştiţi călătoriile şi realizările cu lux de amănunte, că ne citiţi testele drive cu interes deosebit şi că aspiraţia spre calitate jurnalistică este cu adevărat apreciată! Vă mulţumim mult dragii noştri, expediţia asta a fost o mare sursă de inspiraţie pentru noi şi vă promitem că vom fi şi mai buni, şi mai activi, şi mai îndrăzneţi şi mai ambiţioşi!
PiataAuto.mdRedacţia PeAsfalt.ro
1
GALERIE FOTO (348 IMAGINI)
COMENTARII (0)
Fiţi primul care comentează acest subiect!
COMENTARIUL MEU
Trebuie să fiţi logat pentru a putea comenta
Logare | Înregistrare
Înapoi
TESTE DRIVE DE CARE AŢI PUTEA FI INTERESAT
    Logare PeAsfalt.ro
Login:
Parola:
Memorează-mă
Ai uitat parola?
Eşti nou aici? Atunci înregistrează-te!